©2019 Ora de sinceritate

by Iris Gogorici & Cabinet de Psihologie Iris Gogorici

Caută

O foarte scurtă istorie a psihoterapiei, din Antichitate, până la Freud

Actualizată în: 26 Nov. 2019



John W. Waterhouse, “Mamă aducându-și fiul bolnav la Templul lui Asklepios”, 1877 (Image in public domain)

Cuvântul psihoterapie provine din greaca veche - psyche = spirit, suflet sau răsuflare & therapeia = a vindeca, a îngriji.


Povestea psihoterapiei este una ale cărei origini se confundă cu înseși originile umanității, însă istoria ei oficială este una nu foarte lungă, cuvântul psihoterapie fiind utilizat pentru prima dată în 1890. Apariția psihoterapiei este legată de apariția psihiatriei - tratamentul medicamentos al tulburărilor mintale - în secolul al XIX-lea, ca ramură autonomă a medicinei. În epocă, psihoterapia era definită ca ameliorare a distresului sau dizabilității unei persoane, de către o alta, prin folosirea unei abordări bazate pe o teorie sau o paradigmă anume.


În zilele noastre, psihoterapia este un domeniu interdisciplinar, situat la granița dintre medicină și psihologie, și constituie o modalitate de tratament cuprinzător, deliberat și planificat, prin mijloace și metodologii științifice, având un cadru clinic și teoretic, centrată pe reducerea sau eliminarea unor simptome, tulburări mintale sau stări de suferință psihosociale și/sau psihosomatice și comportamente disfuncționale.


Cât de veche este însă ideea de psihiatrie și de când se practică psihoterapia?


Chiar dacă termenii ca atare au apărut destul de recent, se pare că grecii și romanii nu erau deloc străini de aceste abordări. Și, dacă ținem cont și de faptul că Plato și Galenus au făcut numeroase referiri la aceste aspecte, chiar ar trebui să nu ne surprindă că doctorii știau, încă de acum mii de ani, că sufletul și corpul sunt conectate.  

Pentru vechii greci, “vindecarea sufletului” – practica psihoterapiei sau a psihiatriei – nu era doar relevantă, ci și atent studiată de către medici.

Astăzi, ne referim la orice are legătura cu studierea psihicului ca fiind psihologie modernă însă, în Antichitate, grecii și romanii abordau medicina, psihologia și filozofia într-o manieră mai integrativă. Mintea și corpul erau văzute ca fiind interconectate, fiecare dintre ele reprezentând o componentă importantă a experienței umane, cea externă și cea internă. Vindecarea sufletului era un element important al tradiției asclepiene (Asclepios, zeul medicinei, fiul lui Apollo), de veme ce sanctuarele dedicate vindecării nu erau destinate doar corpului, ci și sufletului, un astfel de loc fiind sactuarul de la Epidaurus, unde existau încăperi speciale, în care pacienții puteau dormi, urmând ca atunci când se trezeau să își povestească visele doctorilor-preoți.


Unele forme de terapie și diagnosticare a problemelor psihologice existau încă din Antichitate, grecii și romanii fiind printre primii care au recunoscut boala mintală ca fiind o condiție medicală cu influență asupra sănătății fizice. Evident că, uitându-ne în urmă, unele dintre metodele de tratament ni se pot părea cel puțin bizare, însă asta nu face mai puțin valoroasă constatarea că, încă de pe atunci, oamenii erau conștienți de faptul că sufletul poate fi vindecat folosind o abordare pozitivă, care oferă speranță. Revenind la diagnosticele și metodele de tratament din epocă, se credea la acea vreme că isteria (de la grecescul hyster, însemnând uter) era o afecțiune exclusiv feminină sau că depresia putea fi tratată prin îmbăiere - ceea ce, de fapt, nu e sună chiar atât de ciudat - sau că tratamentul adecvat pentru psihoză era “lăsarea de sânge”, pentru eliminarea excesului de bilă neagră.

Cu toate meritele pe care trebuie să le recunoaștem anticilor, nu putem să nu menționăm și aspectele mai sumbre ale unei perioade în care superstițiile și ignoranța prevalau, iar tratamentul medical adecvat era drastic limitat de diagnostice false și de practici care putea face mai mult rău decât bine.

 

Cu toate acestea însă, grecii antici au fost pionerii cercetării științifice a psihologiei, demersurile întreprinse de ei contribuind la înțelegerea unor afecțiuni psihosomatice precum depresia. De fapt, Aristotel poate fi creditat ca fiind fondatorul psihologiei dacă ne uităm la modul în care acesta studia personalitatea și caracterul, folosind un mix de abordări psihologice și filozofice.



Asklepios și fiica sa, Hygieia - Muzeul Luvru

Grecii antici au fost primii care, cu câteva mii de ani înaintea lui Freud, au folosit interpretarea viselor pentru a încerca să înțeleagă stările anxioase cu care se confruntă oamenii. Gânditorul grec Artemidorus (sec. Al II-lea e.n.) a scris primul dicționar de interpretare a viselor, Oneirocritica, în care visele sunt împărțite, în funcție de tehnica necesară pentru interpretare, în două categorii: vise teorematice (theorematikoi), directe, și vise alegorice (allegorikoi), figurative. Abordarea lui Artemidorus era una holistică, el încercând să înțeleagă atât circumstanțele personale imediate, cât și contextul mai larg în care se găsea cel care visa, plecând de la premiza că până și cele mai neînsemnate detalii pot exercita o influență semnificativă asupra visului și asupra decodificării acestuia. Deși abordarea sa este una impresionantă pentru acea epocă, aceasta nu reușea să identifice cheia pentru interpretarea viselor figurative. Deși, două mii de ani mai târziu, interpretarea viselor rămâne la fel de complicată și eluzivă, nu putem să nu fim impresionați de abodarea lui Artemidorus și de aspectele esențiale ale acesteia, cum ar fi credința sa că fiecare vis este unic și că evenimentele din starea de veghe influențează ceea ce visăm.


Un alt antic grec, care a contribuit semnificativ la punerea bazelor psihologiei, a fost Platon, cu Teoria formelor, care afirmă că psihicul definește mintea și sufletul. Mai târziu, pe baza acestei teorii, Platon, în încercarea de a înțelege cum gândesc oamenii și cum iau naștere impulsurile, dezvoltă o structură a comportamentului uman. Concluzionează că sufletul (psyche) este alcătuit din trei componente interconectate: logistikon - intelectul sau acea parte a minții care se ocupă de rațiune și logică, epithumetikon - componenta care se ocupă de dorințele bazale/fundamentale și thumoiedes - partea emoțională a sufletului, care dictează emoțiile și sentimentele. În viziunea lu Platon, sănătatea psihică era echivalentă cu menținerea în echilibru a celor trei componente. Impresionant și Platon, mai ales dacă ne gândim că în secolul al XXI-lea majoritatea oamenilor încă nu înțelege și nu face diferența între minte și psihic.


Platon (Image in public domain)

Un alt medic grec, Galenus, medicul împăraților Marcus Aurelius, Commodus și Septimius Severus, a scris foarte mult despre bolile psihice și considera că afecțiunile somatice se află în strânsă legătură cu cele psihice, de unde și referirile sale la afecțiuni psihosomatice. Cazurile descrise de el confirmă credința sa în legătură cu faptul că stresul mental și emoțional pot cauza afectiuni fiziologice.


Deși cuvântul terapie își are originile tot în Grecia antică, respectiv în cuvântul grecesc therapeia - “tratament medical sau chirurgical”, grecii și romanii nu au fost singurii contributori la dezvoltarea psihologiei, însă lipsa documentelor scrise a făcut ca aportul altor civilizații să se piardă în negura timpului.


De-a lungul istoriei au existat diverși gânditori antici, pe care îi putem asocia cu psihologii zilelor noastre, cum ar fi Patañjali, Padmasambhava, Rhazes, Avicenna și Rumi, astfel încât se poate spune ca psihologia a fost practicată de-a lungul istoriei, în sensul în care au existat mereu practici menite să ofere consiliere și sprijin celor care aveau nevoie.


Psihoterapia, ca practică de sine stătătoare, a apărut, cel mai probabil, în Orientul Mijlociu, în secolul al IX-lea, fiind practicată de medicul și gânditorul persan Rhazes, medicul-șef al conducătorului Bagdadului. În același timp, literatura sufită este foarte bogată în mențiuni care arată că în epocă existau proceduri psihoteraputice sofisticate, bazate pe o înțelegere psihologică a ființei umane pe care în Occident o regăsim abia în istoria recentă.


Cam în aceeași epocă, în Occident, tulburările mentale grave erau privite ca fiind manifestări demonice sau probleme medicale, care erau “tratate” prin aplicarea de pedepse sau prin izolarea persoanei. Această abordare a persistat cel puțin până la apariția, în secolul al XVIII-lea, a unor abordări terapeutice mai apropiate de cele pe care le cunoaștem astăzi.



Mai aprope de zilele noastre - Mesmer și apariția hipnozei ca metodă de intervenție


Mai aproape de zilele noastre, în secolul al XVIII-lea, psihoterapia este asociată cu numele medicului vienez Franz Mesmer, supranumit “părintele psihoterapiei occidentale”.


Franz Mesmer (Photo: https://www.onlinepsychologydegree.info)

Mesmer este primul care folosește hipnoterapia pentru tratamentul tulburărilor psihosomatice și a altor tulburări de natură psihică. Tehnica sa era cunoscută sub numele de “mesmerism” sau “magnetism animalic”, termenul “hipnoză” nefiind încă în uz. Pe lângă aspectele pozitive ale practicilor lui Mesmer care, cel mai adesea, dădeau rezultate, abordarea sa excesiv de mistică, într-o epocă în care știința “respectabilă” începea să câștige teren, a aruncat o lumină nu tocmai pozitivă asupra hipnozei.


Următorul actor notabil pe scena psihoterapiei, după Mesmer, a fot tot un medic austriac, poate cel mai celebru personaj al psihologiei, Sigmund Freud.



Freud pune bazele psihoterapiei


În istoria modernă, Sigmund Freud este probabil cel mai celebru promotor al teoriei psihologice, ideile sale influențând foarte puternic modul în care a fost înțeleasă, până recent, psihoterapia.


Sigmund Freud (Photo: https://www.firstdiscoverers.co.uk)

Freud a început să practice folosind hipnoza ca metodă de intervenție, însă își dorea să pună bazele unei abordări proprii. Și-a început cariera publicând o lucrare despre cocaină, ca “panaceu universal”, susținând că aceasta poate vindeca depresia, problemele gastrice, indigestia și chiar dependența de morfină, și considerând-o a fi o “substanță magică”, care nu dă dependență.

Realizează, în cele din urmă, efectele secundare și neajunsurile adminstrării de cocaină și schimbă abordarea, încearcând să impună, ca tratament eficient împotriva “simptomelor isterice”, o formă de chirurgie nazală, care consta în cauterizarea cavității interioare a nasului. Abandonează însă această abordare după ce o pacientă, operată de un prieten de-al său, aproape moare din cauza unei astfel de intervenții.

După aceste începuturi, oarecum dubioase, activitatea lui Freud este semnificativ influențată de Jean-Martin Charcot, un renumit neurochirurg francez, care studia hipnoza și isteria, această influență punându-și semnificativ amprenta asupra metodei lui Freud. Acesta începe să fie preocupat, până la fascinație, de mecanismele inconștiente și de modul în care acestea ne influențează viața, munca lui fiind dominată de încercările de a găsi mijloace de penetrare a camuflajului subtil și elaborat sub care se ascund structurile și procesele personalității umane.

Abordarea terapeutică a lui Freud va fi cunoscută sub denumirea de psihanaliză, o metodă pentru tratarea problemelor de natura psihologică și, în același timp, o teorie explicativă a comportamentului uman. Cea mai celebră contribuție a sa la domeniul psihoterapiei, cunoscută publicului larg, este teoria conform căreia experiențele din copilărie au o mare influență asupra vieții adulte a individului, modelându-i personalitatea și comportamentul.


După Freud au venit mulți alți medici și psihologi, care au modelat domeniul psihoterapiei până la forma în care îl cunoaștem cu toții astăzi, însă Sigmund Freud rămâne, incontestabil și independent de erorile care i-au marcat abordarea, părintele psihoterapiei.


Ca o concluzie, psihoterapia, ca metodă de ameliorare sau tratament al problemelor de natură psihică, a apărut, cel mai probabil, odată cu apariția limbajului și a fost rafinată în timp, ajungând să fie astăzi o meserie de sine stătătoare, o metodă de intervenție cu beneficii clare, măsurabile, pentru sănătatea psihică și emoțională a omului.


 

References:

  1. History of Psychotherapy, Jim Haggerty, M.D.,2018, https://psychcentral.com/lib/history-of-psychotherapy/

  2. https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_psychotherapy

  3. http://www.electrummagazine.com/2013/03/ancient-classical-roots-of-psychology/

  4. https://www.unk.com/blog/a-brief-history-of-psychotherapy/


#blogging #psychoanalysis #couch #talktherapy #psychotherapy #psychology #freudmuseum #oradesinceritate #psihoterapie #psihologie #istoriapsihoterapiei #sigmundfreud #freud #psihanaliza


9 afișare