11 March 2011

IN CULISELE PSIHOTERAPIEI Partea a II-a

In martie 2010 am initiat o serie de workshop-uri dedicate psihoterapiei si profesionistilor din domeniu, sub titlul "In culisele psihoterapiei". 
Mai jos puteti vedea cateva inregistrari din cadrul workshop-ului sustinut in iunie 2010 de Jeffrey A. Kottler. Workshop-ul s-a desfasurat pe durata a doua zile si a avut ca teme "Interventii creative in psihoterapie" si "Calatoria psihoterapeutului catre dezvoltarea personala si profesionala".


Material video realizat de Dorin Victor Vasile http://www.psihoterapie.net




Inca un articol despre iubire ... nu din perspectiva Romeo & Julieta

"Intamplator, oricine poate iubi"  (F.M. Dostoievski)


Cred ca s-a prins toata lumea pana acum ca afacerea asta cu dragostea/iubirea/amorul e o chestiune nu tocmai simpla, dar cand o iei la analizat din punct de vedere psihoneurofiziologic, pare de-a dreptul complicata si greu de controlat.
In primul rand, se pare ca dragostea are nevoie de trei ingrediente esentiale pentru a se manifesta in toata splendoarea: chimie, compatibilitate si implicare. Hmmm ... trei nu inseamna foarte mult, pare foarte complicat sa le gasesti pe astea trei, toate in acelasi timp, la aceeasi persoana! Unde mai pui ca la aceste trei ingrediente esentiale se mai adauga o lunga lista de ingrediente neesentiale dar, totusi, importante: aspectul fizic, varsta, contul, lungimea picioarelor, marimea sanilor, culoare ochilor, lungimea parului, zodia, nivelul de educatie ... ma rog, fiecare cu lista lui de „neesentiale”.
In aceste conditii se pune intrebarea: daca dragostea adevarata are nevoie, pentru a se manifesta in toata splendoarea ei, de o gramada de ingrediente greu de gasit si de pus la un loc in aceeasi oala a pasiunii, ce facem? Ne multumim cu ce ne iese in cale sau asteptam cuminti pana facem rost de toate ingredientele? Asteptam dragostea adevarata sau ne irosim in relatii de conjunctura, mai mult sau mai putin strabatute de fiorii pasiunii sau de romantism ca-n filme?
Nu va grabiti sa raspundeti pentru ca, se pare, decizia asta nu e una care sa tina exclusiv de persoana in cauza. Si asta pentru ca creierul, aceasta masinarie alambicata cu care ne-a dotat natura, desi incepe sa functioneze inca inainte de a ne naste, se opreste brusc in momentul in care ne indragostim!! Cand ne indragostim, cocktail-ul de substante chimice care se formeaza in creier (pe care oare cine l-a comandat??), produce o stare similara starilor modificate de constiinta. Aceasta stare este indusa de feniletilamina (FEA) - ar fi bine sa tineti minte cuvantul pentru ca o importanta parte din existenta noastra este influentata de aceasta substanta cu denumire complicata –, un neurotransmitator similar amfetaminei, cunoscut si sub denumirea de „molecula dragostei” care, in combinatie cu dopamina si norepinefrina, genereaza efecte secundare incredibile: totul apare ca fiind minunat, pasarelele ciripesc, soarele straluceste etc. (atitudine pozitiva excesiva si nu intotdeauna justificata), ne simtim inundati de energii si puteri nebanuite (ca in cazul consumului excesiv de Red Bull, cafea sau diverse substante interzise), scade brusc nevoia de somn si repaus, scade pofta de mancare, se instaleaza o stare de euforie nu tocmai la locul ei etc. etc. etc. Nu insist cu detalii caci sunt convinsa ca stiti si voi foarte bine la ce ma refer. Prin urmare, date fiind cele de mai sus, am putea spune ca ceea ce noi numim atat de poetic „a fi indragostiti” este, de fapt si mai degraba, o stare de „ebrietate”. Mai pe scurt, ne aflam sub influenta cocktail-ului de FEA, dopamina si norepinefrina ... „cocktail-ul amorului nebun”, si reactionam cum nu ne-am inchipuit vreodata ca am fi capabili, intr-o maniera chiar „riscanta” uneori! Poate va intrebati ce pazeste oare instinctul nostru de conservare in acest timp? Pai, prin intermediul amigdalei cerebrale, al carei rol este de a inregistra si de a procesa informatiile emotionale, incearca sa ne avertizeze, racnind din toate puterile: „Pericol! Nu e bine ce faci! N-o sa iesi deloc bine din situatia asta! Opreste-te!” Degeaba ... cocktail-ul amorului nebun este infailibil!
Niciun argument rational, nicio evidenta, nicio pledoarie perfect argumentata nu reuseste sa aduca la realitate, in timp util, persoana aflata in starea de „ebrietate” cauzata de respectivul cocktail. Ba mai mult, cel aflat sub influenta acestei potiuni sufera modificari temporare de personalitate. Se angajeaza brusc in activitati care altadata i s-ar fi parut dubioase sau de neconceput, isi schimba look-ul, garderoba, programul de viata, se simte fericita fara sa poata explica rational toate acestea. Si asta e doar inceputul!
Indragostirea, „starea de ebrietate”, este primul stadiul al iubirii. A nu se confunda cu dragostea adevarata! Daca ar fi doar atat, ce simplu ar fi! Dar, nu este!
Care este, de fapt, scopul acestei nebunii? La ce foloseste toata aceasta risipa de senzatii, perceptii, ganduri, mobilizari ale imaginatiei, descarcari de substante chimice si abuz de cocktail-uri ciudate? Scopul este unul absolut banal, fara nicio legatura cu viziunile metaforice ale miilor de scriitori celebri care au vorbit despre dragoste. Scopul este perpetuarea speciei, operatiune pentru a carei ducere la bun sfarsit cu succes trebuie selectat partenerul ideal.
Normal ca acum va intrebati care este partenerul ideal, cum ar trebui sa arate, cati ani ar trebui sa aiba, ce culoare de par, sa aiba studii universitare sau e suficient liceul? Nimic din toate astea. Partenerul ideal nu are decat arareori legatura cu Brad Pitt sau cu individa cu forme perfecte de pe coperta Playboy. Partenerul perfect, din punct de vedere biologic (caci asta este ceea ce conteaza), este acela al carui cod genetic este compatibil cu al nostru! Ce ochi albastri, ce par negru si picioare pana-n gat? Codul genetic surclaseaza fara drept de apel toate aceste nimicuri lumesti. Ce inseamna asta? Inseamna ca organismul nostru are capacitatea de a detecta, la potentialii parteneri, genele compatibile sau incompatibile si de a ne determina alegerile in materie de parteneri, caci ideea este sa alegem parteneri cu structuri genetice diferite de a noastra, ceea ce garanteaza supravietuirea speciei in conditii cat mai bune. Va explicati acum chestii de genul „Ce a gasit domnule la aia, ca e urata ca noaptea?”? Hahahaha ... codul genetic, asta e explicatia! Se pare ca organismul nostru nu sufera de acelasi gen de superficialitate ca si noi. Pentru el sunt mai putin importante detaliile de suprafata si mult mai importante profunzimile genetice! Prin urmare si pe scurt, se pare ca atractia fizica dintre doi oameni are mai mult de-a face cu biologia decat cu dragostea, iar compatibilitatea genetica nu garanteaza si compatibilitatea relationala pe termen mediu si lung. Din punctul de vedere al naturii este satisfacator faptul ca doi oameni rezista impreuna suficient de mult timp cat sa procreeze si sa contribuie la perpetuarea in bune conditii a speciei. In aceste conditii, probabil ca monogamia pe viata si sintagma „impreuna pana la adanci batraneti” sunt inventii de data recenta al caror scop scapa inca intelegerii noastre, mai ales partii masculine a speciei!
Si acum, o veste buna (pentru barbati) si una proasta (pentru femei). Vestea buna pentru barbati este ca, in sfarsit, s-a demonstrat stiintific ca poti fi indragostit de partenera/sotie/iubita si, in acelasi timp, poti fi atras de o alta femeie. Nu se exclud una pe alta, ba inca mai sunt si justificate stiintific! Deci, domnilor, iata scuza perfecta: „Nu e vina mea iubito, e de la natura! Au descoperit cercetatorii americani!”. Puteti folosi scuza linistiti, va dau acordul, insa daca nu iese bine, nu imi asum niciun fel de responsabilitate! Bineinteles ca si reciproca este valabila, adica si femeile pot fi atrase de mai multe persoane in acelasi timp, insa am proclamat-o ca fiind o veste buna pentru barbati pentru ca ei au nevoie mai des de scuze plauzibile. Vestea proasta pentru femei - reciproca functioneaza si in acest caz - este ca te poti indragosti, fara voia ta, de orice individ de calitate indoielnica al carui ADN este compatibil cu al tau si nu sunt prea multe lucruri pe care le poti face ca sa eviti dezastrul!!!! Concluzia: putem fi atrasi de mai multe persoane in acelasi timp ... e biologie pura!
Inca o veste, in unele cazuri buna, in altele proasta: starea de indragosteala euforica dureaza aproximativ sase luni apoi, incetul cu incetul, dispare si apare sindromul „te iubesc, dar nu mai sunt indragostit de tine” sau, o alta varianta, „tin la tine, dar nu te mai iubesc”. Unii pot interpreta gresit stadiul acesta ca fiind sfarsitul iubirii, insa optimistii sustin ca nu este, ci este abia inceputul dragostei adevarate! Adica, daca reusiti sa treceti prin perioada asta fara sa va luati campii de suparare ca au disparut fluturii din stomac si pasarelele care va ciripeau la ureche, atunci aveti o sansa sa ramaneti impreuna. Poate nu pentru totdeauna, dar macar o vreme. Ce se intampla in acest stadiu? Pai explicatia e simpla ... intrucat vorbim de droguri aici (vezi cocktail-ul ciudat despre care vorbeam mai sus), dupa o perioada de consum constant, apare toleranta. Prin urmare, am avea nevoie de o doza mai mare. Insa, intrucat Mama Natura nu e dealer de substante, mai mult sau mai putin licite, si mai este si perfect constienta ca am putea abuza si face o supradoza, a hotarat ca sase luni de consum este suficient. Dupa asta, suntem pe cont propriu si ne revine sarcina de a supravietui fara drog si de a face relatia sa functioneze bazandu-ne pe noi insine. Da, stiu, asta e partea cea mai grea si cam aici ne impotmolim cu totii! Dar se poate, unii reusesc!
Concluzie:
Daca nu v-a placut biologia la scoala imi pare rau, dar se pare ca viata noastra amoroasa cam la asta se reduce! Noroc cu scriitorii, regizorii, cantaretii, compozitorii, pictorii si alti indivizi cu imaginatie bogata, caci altfel riscam sa reducem foarte simplist fugareala amoroasa la cateva adulmecari in stil cainesc, cu scopul de a stabili gradul de potriveala genetica! 

Iris Gogorici
Psihoterapeut

IN CULISELE PSIHOTERAPIEI Partea I

In martie 2010 am initiat o serie de workshop-uri dedicate psihoterapiei si profesionistilor din domeniu, sub titlul "In culisele psihoterapiei"
Primul invitat celebru pe care l-am avut a fost Dr. Jeffrey K. Zeig, renumit psiholog clinician si psihoterapeut american, organizatorul celei mai importante conferinte de psihoterapie din lume, The Evolution of Psychotherapy, directorul Fundatiei Milton H. Erickson din Statele Unite si poate cel mai celebru "discipol" al lui Milton H. Erickson. La invitatia mea, Dr. Jeffrey Zeig a venit pentru prima data in Romania iar workshop-ul pe care l-a sustinut a purtat titlul "Psihoterapie si Hipnoza"  http://www.wix.com/irisiris/workshop-psihoterapii-scurte---dr-jeffrey-zeig, Zeig fiind unul dintre cei mai notorii psihoterapeuti practicanti ai hipnozei clinice. http://jeffreyzeig.com/


Tot in 2010, in luna iunie, l-am avut ca invitat pe Prof. Dr. Jeffrey A. Kottler http://jeffreykottler.com, aflat tot pentru prima data in Romania. In cadrul aceleiasi serii de evenimente, "In culisele psihoterapiei", Kottler a sustinut un workshop, pe durata a doua zile, cu temele "Interventii creative in psihoterapie" si "Calatoria psihoterapeutului catre dezvoltarea personala si profesionala"
http://www.wix.com/irisiris/jeffreykottler






Jeffrey Kottler este unul dintre cei mai prolifici autori de carti in domeniul psihoterapiei, avand peste 80 de titluri in palmares, multe dintre ele best seller-uri. Dintre acestea, cea mai celebra in Romania este "Mumia de la masa din sufragerie", aparuta la Editura Trei, o colectie de cazuri neobisnuite de psihoterapie, relatate de cei mai renumiti psihoterapeuti americani. In cadrul evenimentului "In culisele psihoterapiei", Editura Trei a lansat o noua carte scrisa de Jeffrey Kottler impreuna cu colegul sau, Jon Carlson, "Clientul care m-a schimbat", tot o colectie de cazuri, respectiv cazurile care au marcat cariera psihoterapeutilor care relateaza.
Puteti vedea mai jos o inregistrare din cadrul evenimentului in care Prof. Vasile Dem. Zamfirescu vorbeste, din partea Editurii Trei, despre cartea "Clientul care m-a schimbat".



In zilele urmatoare voi posta si cateva inregistrari video din cadrul workshop-ului propriu-zis sustinut de Jeffrey Kottler.
Mai multe poze de la aceste evenimente puteti vedea pe pagina mea de Facebook, Psychotherapy Club 

06 March 2011

Acasa la Milton H. Erickson ... Phoenix, Arizona


Ca orice psihoterapeut care se respecta, apartin si eu unei scoli de psihoterapie, respectiv scoala de psihoterapie ericksoniana si hipnoza clinica. Asta inseamna ca mi-am facut formarea in psihoterapie ericksoniana. Numele scolii provine de la numele lui Milton H. Erickson, psihiatru american care a facut celebra hipnoza, folosind-o cu succes in practica clinica. El se numara si printre fondatorii Asociatiei de Hipnoza Clinica in Statele Unite si este, fara indoiala, cel datorita caruia hipnoza clinica si-a capatat un renume mondial.
Milton Erickson a locuit si a lucrat, o buna parte a vietii sale, in Phoenix, Arizona. Acolo exista acum Fundatia Milton H. Erickson http://www.erickson-foundation.org/, condusa si fondata de discipolul lui Erickson, Dr. jeffrey K. Zeig. Jeffrey Zeig este unul dintre cei mai celebri psihoterapeuti americani si organizatorul celei mai renumite conferinte de psihoterapie din lume, The Evolution of Psychotherapy www.evolutionofpsychotherapy.com, eveniment care aduna, la fiecare editie, in jur de 7.000 de participanti, precum si nume sonore ale psihoterapiei si psihologiei americane.
Pe Jeffrey Zeig l-am avut ca invitat in Romania, in martie 2010. Jeff a sustinut workshop-ul "Psihoterapie si Hipnoza", primul eveniment din seria de workshop-uri de specialitate, desfasurate sub titlul "In culisele psihoterapiei" si organizate de subsemnata. Un al doilea workshop, desfasurat in luna iunie 2010, l-a avut ca protagonist pe Jeffrey A. Kottler, un alt psihoterapeut american celebru, cunoscut publicului din Romania mai ales datorita cartilor sale aparute la Editura Trei, cea mai celebra dintre ele fiind "Mumia de la masa din sufragerie".
Revenind la Jeff Zeig, Milton Erickson si hipnoza clinica, in vara lui 2010 am participat, in Phoenix, la un curs organizat de Fundatia Milton H. Erickson - "Clinical Hypnosis Masterclass" - sustinut de Jeffrey Zeig, Brent Geary si Lilian Borges Zeig. Spre marea mea surpriza, Jeff Zeig mi-a oferit, cu generozitate, doua alternative de cazare in Phoenix, excluzand fara drept de apel varianta propusa de mine, respectiv cazarea la hotel. Cele doua alternative erau fie casa lui, a lui Jeff, fie casa lui Milton Erickson, aflata acum in proprietatea Fundatiei Milton H. Erickson!!!!!!!!! Greu de descris in cuvinte cat de surprinsa am fost de aceasta oferta. Si mai greu de facut o alegere ... aveam, pe de o parte, ocazia de a locui in aceeasi casa cu doi renumiti psihoterapeuti americani, Jeff si sotia sa, Lilian, sau, pe de alta parte, varianta de a locui, pentru o luna, intr-un muzeu ... casa lui Milton Erickson! Si am ales ... Casa Erickson.
Exceptandu-i pe "discipolii" sai, Jeffrey Zeig si Ernest Rossi, si pe Victor Yalom, fiul unui alt nume notoriu al psihoterapiei mondiale, Irvin Yalom, am fost prima persoana din afara acestui cerc restrans care a locuit in celebra casa. De mentionat ca exista doua case in aceeasi incita: casa mare, in care a locuit familia Erickson, si casa mica in care isi avea biroul Milton Erickson, unde isi primea pacientii si unde tinea celebrele seminarii. In aceasta casa mica am locuit eu timp de o luna, inconjurata de exact aceleasi lucruri care se aflau acolo atunci cand Milton Erickson traia: toate cartile lui, celebrul birou, scaunele pe care stateau pacientii in timpul consultatiilor, poze de familie, diplome obtinute de doctorul Erickson de-a lungul timpului ... pana si agenda de programari.


In casa mare acum locuieste doamna care se ocupa de bunul mers al lucrurilor acolo, un fel de custode al acestui muzeu neoficial, o doamna absolut speciala, care mi-a devenit intre timp si o foarte buna prietena, Ceil. Ambele case pastreaza in ele toate lucrurile originale, mai ales ca doamna Elizabeth Moore Erickson, sotia lui Milton Erickson, a locuit acolo pana la moartea sa, in 26 Decembrie 2008.
Hayward Ave., Phoenix, Arizona ... o casa modesta, poate prea modesta pentru un personaj atat de celebru in lumea psihoterapiei si psihiatriei, umbrita in partea din fata de un cactus urias ... suntem in mijlocul desertului. O curte plina de vredeata, atent ingrijita, imi da cumva senzatia ca am ajuns acasa. Calatoresc foarte mult, insa niciodata, pe unde am umblat, nu am locuit la cineva acasa. Am stat intotdeauna in camere de hotel care, oricat de frumos aranjate ar fi, oricat de multe stele ar avea, sunt totusi impersonale si le lipseste, invariabil, aerul de "acasa". A fost deci prima data cand, desi turist, am locuit intr-o casa ... si chiar m-am simtit ca acasa. De atunci, de cate ori merg in Phoenix, locuiesc in aceasta casa care imi este extrem de draga ... este locuinta mea americana. Cand sunt acolo, in fiecare dimineata, ma asez pentru cateva minute la biroul maestrului si, de fiecare data, ma frapeaza acelasi lucru ... calendarul de pe birou ale carui cifre marcheaza data mortii lui Milton Erickson ... 25.03.1980. De ce ma frapeaza de fiecare data? Pentru ca 25 martie este ziua mea de nastere!
Multumesc Jeff, multumesc Ceil!



Iris Gogorici
Psihoterapeut


05 March 2011

"Iubire bibelou de portelan ..." sau "Casa de piatra!" ?

O buna prietena de-a mea se marita. Eu nu m-am gandit niciodata sa ma marit. A, sa NU ma marit da, m-am gandit de cateva ori. In fond si la urma urmei, care este de fapt scopul casatoriei? Care este, de fapt, adevaratul motiv al acestui demers? Cu ce este mai buna, mai frumoasa, mai profunda o relatie oficializata la Primarie decat una care, fara sa tina cont de aceste detalii birocratice, isi urmeaza cursul pur si simplu?
Ne place sa sustinem sus si tare, de fiecare data cand se iveste ocazia, ca iubirea nu tine cont de nimic dar, totusi, de la un moment dat, ne trezim manati de dorinta, uneori aproape incontrolabila, de a tine in mana „actul de proprietate” al iubirii celuilalt. Si, incetul cu incetul, ajungem sa credem, undeva in adancul fiintei, ca acea bucata de hartie ne va garanta neconditionat persoana si sentimentele celui de langa noi. Ajungem uneori chiar in punctul in care ii cerem imperios celuilalt, ca drept dovada a iubirii ce ne-o poarta, sa „oficializeze” relatia, sa o treaca negru pe alb pe o coala de hartie si sa o recunoasca raspicat si sec, cu un banal „DA”, in fata ofiterului starii civile.
Ne gandim, de cele mai multe ori nejustificat, ca celalalt ne apartine oricum trup si suflet si ca actul (gestul) casatoriei n-ar fi decat o simpla formalitate. Ei bine, chiar este o formalitate. Dar la ce foloseste ea? Cui foloseste? Care este scopul ei? De ce anume ne este atat de teama incat avem nevoie de o polita de asigurare sub forma certificatului de casatorie?
Am intrebat cateva cupluri care hotarasera sa se casatoreasca si cateva cupluri deja casatorite de ce au facut acest pas. Am primit, inevitabil, raspunsuri de genul „Pentru ca ne iubim” sau „Pentru ca era timpul sa ...”. Am ramas complet nedumerita. Exista cumva o conventie internationala care spune ca atunci cand doi oameni se iubesc trebuie sa se casatoreasca?! Sau exista vreuna prin care s-a stabilit ca un anumit moment dat reprezinta „timpul sa te casatoresti”?! Eu una nu am auzit de asa ceva. Am auzit insa de nenumarate cupluri a caror iubire a murit, cu sau fara o agonie prealabila, la nu foarte multa vreme dupa „marele pas”. Si am mai auzit si de nenumarate cupluri care s-au iubit pana la adanci batraneti fara „certificatul constatator” al casatoriei in buzunar.
Va provoc asadar sa va ganditi si, eventual, sa-mi scrieti si mie, care sunt, de fapt, adevaratele motive ale casatoriei. Pentru ca eu am impresia ca iubirea nu este decat o „scuza”. Ea – iubirea – chiar nu are nevoie de aceste accesorii artificial create si care i se potrivesc la fel de bine ca un costum de scafandru unei mirese. Nu are nevoie nici de ofiterul plictisit al starii civile, nici de nasa coafata pompos, cu sclipici in par si cu rochie cu paiete, nici de grauntele de orez aruncate fara mila in capul invitatilor si nici de papusica kitsch, asezata cu picioarele desfacute intr-un gest obscen, pe capota masinii celei mai instarite rubedenii.
Cred ca actul in sine – nunta – se justifica daca o faci de dragul de a te imbraca in mireasa si de a petrece alaturi de prieteni. Si, adevarul este ca, initial, cam majoritatea cuplurilor chiar asa isi planifica sa o faca. Dar, stupoare! Te trezesi ca, din ceea ce trebuia sa fie cea mai frumoasa zi a vietii tale, ziua nuntii se transforma intr-o nebunie generatoare de nervi si frustrari. Ba ca nu ai reusit sa-ti iei rochia pe care o visai inca din adolescenta pentru ca a trebuit sa inchiriezi un restaurant mult prea mare pentru posibilitatile tale doar ca sa poata incapea toate „obligatiile”. Ba ca socrii mari sau mici sunt nemultumiti de aranjamentele florale si stramba din nas la meniu. Ba ca te strang pantofii de-ti vine sa plangi dar, deh, trebuie sa induri si sa „faci frumos” ca nu se cade altfel etc. etc. etc. Ca sa nu mai spun ca sunt foarte multi cei care se imbolnavesc de nervi la final cand constata ca, din celebrul „dar”, nu s-au strans atat de multi bani incat sa-si cumpere casa, masina si sa-si faca si luna de miere in Maldive asa cum isi inchipuisera ei ca se va intampla atunci cand au hotarat sa invite, in locul prietenilor din copilarie, diversi „semi-cunoscuti” potenti financiar.
Revin deci si intreb: care este de fapt scopul acestui act ?
Concluzie:
Rata divorturilor creste alarmant de la un an la altul si, chiar daca avocatii sunt si ei oameni si trebuie sa traiasca, haideti sa nu-i lasam sa se hraneasca din „resturile” iubirilor noastre.
Haideti sa ne gandim cu totii un pic mai bine inainte de a face acest pas tocmai pentru a nu ingrosa si mai mult randurile celor care „atarna” pe bancile mizere de pe holurile tribunalelor in asteptarea „verdictului”. Haideti sa incercam sa ne scutim de situatiile penibile in care se ajunge atunci cand trebuie sa imparti vesela de la mama, CD-urile, cartile si mobila stil primita cadou de nunta de la matusa Tamara. Si, mai presus de toate, haideti sa incercam sa ne crutam copiii si sa nu-i facem sa suporte consecintele unei decizii luate la vremea cand ei nu erau decat visul frumos al unor oameni care credeau ca se iubesc.
Decizia de a-ti petrece tot restul zilelor alaturi de aceeasi persoana este una care necesita mult curaj (constient sau inconstient), mai ales in conditiile in care, se pare, fiinta umana nu este tocmai cea mai monogama vietuitoare cunoscuta. De aceea cred ca aceasta decizie trebuie luata in absoluta cunostinta de cauza si tinand cont de cat mai multe dintre variabilele ce pot interveni pe parcurs. Ar trebui, de exemplu, sa va ganditi ce altceva va atrage la celalalt in afara de fizicul sau ravasitor, de performantele sexuale sau de contul indecent de plin. Conform unor cercetari, s-ar parea ca iubirea, „dragostea nebuna”, nu dureaza decat trei ani. Ar fi deci bine ca, inainte sa juram credinta vesnica, sa ne gandim ce va ramane sa umple golul lasat de disparitia iubirii pasionale de la inceput. Ar fi bine ca decizia de a ne casatori sa fie luata cu toata maturitatea de care dispunem la momentul respectiv si gandindu-ne ce, cat si pentru cat timp putem oferi si primi in cuplu. Cred ca ar trebui sa incercam sa vedem dincolo de insistentele mamei, care crede ca „ar cam trebui sa-ti faci si tu un rost, mama!”, dincolo de „farmecul inceputului” cand totul pare roz, minunat, vesnic si indestructibil. Si, mai ales, cred ca ar trebui sa incercam sa convietuim, macar o vreme, in acelasi spatiu cu alesul/aleasa. Nu este intotdeauna placut sa constati ca ea nu este tocmai printesa din poveste si ca, din cand in cand, te poate aduce in pragul atacului de cord aparand prin casa in pijamale, necoafata, transpirata si cu cearcanele uriase necamuflate atent cu farduri scumpe. Sau ca el nu este tocmai Brad Pitt atunci cand se lafaie in fata televizorului in chiloti, cu o sticla de bere in mana si cu „burtica” la vedere. Si asta ca sa fiu finuta si sa nu intru in detalii sau sa abordez probleme mult mai grave.
Cam atat despre casatorie.

(articol aparut in revista "Ce se intampla doctore?")

Iris Gogorici
Psihoterapeut

04 March 2011

Daca dragoste nu e, nimic nu e ...


Acestea sunt cuvintele care incheie un roman ... „Cel mai iubit dintre pamanteni”. Suna atat de romantic si totusi nu este.
In ziua de azi parca nici dragostea in sine, „disecata” in termeni psihologici si biologici, nu mai pare chiar asa romantica.
Suntem cu totii guvernati de acelasi instinct sexual ( Eros ) bazat pe dorinta sau apetitul sexual care se manifesta ca placere. In fiecare dintre noi exista, in stare latenta, o dispozitie erotica. Aceasta dispozitie erotica se exteriorizeaza brusc in anumite circumstante. Orice om este, potential, predispus la erotism. Indragostirea echivaleaza cu transpunerea in act a potentialului erotic personal aflat in stare latenta si se intampla atunci cand anumite elemente erogene (privirea, timbrul vocii, mirosul, mersul, felul de a se imbraca etc.) pe care le observam la o persoana corespund idealului erotic pe care il avem.
Dragostea la prima vedere este o fascinatie reciproca, o situatie de atractie – supunere reciproca si perfecta intre doua persoane, datorata unor sentimente erotice si care se intampla pentru ca fiecare dintre cei doi se recunoaste pe sine si propriul sau ideal in celalalt. S-ar putea spune despre dragostea la prima vedere ca este o stare asemanatoare cu hipnoza, generata de un element simbolic, de un fetis: ochii, gura, forma nasului, culoarea parului etc. care declanseaza atractia erotica latenta din individ. Asta este partea frumoasa.
Dar haideti sa ne uitam si la reversul medaliei, caci relatiile dintre cele doua sexe au un permanent caracter bipolar, de atragere si de respingere, chiar si atunci cand suntem „indragostiti pana peste urechi”. Partenerul sexual nu este numai obiectul placerii, ci si obiectul dominantei. „Lupta intre sexe”, vointa de putere si vointa de supunere, se manifesta, inconstient si permanent, in orice cuplu. Inevitabil, barbatul isi va deprecia femeia si invers, dar asta numai la adapostul cuplului. In exterior, in public, atat femeile, cat si barbatii, incearca sa-si ascunda cat mai bine tendintele de depreciere scotand pe tapet calitatile, meritele si succesele consoartei. Aceasta bipolaritate poate fi explicata de faptul ca in viata omului nu exista nici o afectiune si nici o impulsiune care sa nu fie echilibrata de o contraafectiune sau de o contraimpulsiune. Totul in viata noastra are un caracter bipolar: nu exista iubire fara ura si nici ura fara iubire. Opusul iubirii nu este ura, ci indiferenta, iar opusul sentimentului este insensibilitatea.
Si ca sa abandonam complet sfera romanticului si sa fim absolut pragmatici, haideti sa vedem care este de fapt scopul final al indragostirii, al intrarii in functiune a instinctului sexual de care vorbeam la inceput ? Scopul este alegerea partenerului, stabilirea unor „legaturi” intre sexe care sa asigure supravietuirea speciei. Ca sa asiguram aceasta supravietuire a speciei ne indragostim. Si cand ne indragostim nebuneste ne comportam ca si cum am fi drogati caci iubirea este strans legata, la om, de interactiunea catorva substante chimice (dopamina, feniletilamina, noradrenalina si serotonina) a caror actiune si efecte sunt foarte asemanatoare cu cele ale consumului anumitor droguri si care, pe deasupra, mai induc si dependenta caci, nu-i asa, cand ceva iti produce placere este absolut normal sa-ti doresti sa se repete. Si, pentru ca paradoxul sa fie complet, haideti sa spunem si ca dragostea si drogurile folosesc aceiasi receptori ai creierului! Deci, creierul are la dragoste aproximativ aceleasi reactii ca si la droguri !!!
Cam atat despre dragoste in termeni „neromantici”.

(articol aparut in revista "Ce se intampla doctore?")

Iris Gogorici
Psihoterapeut