17 December 2011

Mitul lunii pline

    De-a lungul timpului, luna plina, un eveniment astronomic banal, care are loc in fiecare luna, a fost asociat cu o multime de fenomene si comportamente ciudate: sinucideri, internari la psihiatrie, accidente in trafic, infractiuni, abuz de alcool, muscaturi de caine, nasteri etc. etc.
     Legendele cu vampiri, varcolaci si alte creaturi terifiante, care se presupune ca apar in noptile cu luna plina, dateaza inca din Grecia Antica, fiind amintite in scrierile lui Hipocrat. Genul acesta de legende era extrem de popular si in Evul Mediu, dar si in secolele care au urmat. Ecoul acestor credinte a strabatut veacurile si a ajuns pana in zilele noastre cand, spre exemplu, religia budista interzice adeptilor sai sa practice sporturi in aer liber in noptile cu luna plina..
     Ideea conform careia luna plina este legata de o multime de intamplari ciudate, cunoscute si sub denumirea de “efectul Lunii” sau “efectul Transilvania”, este foarte adanc ancorata in civilizatia moderna. Un studiu realizat in 1995 a aratat ca 81% dintre specialistii in sanatate mintala cred in efectul Lunii, iar in Anglia a fost adoptata, in 2007, o politica de plasare a mai multor ofiteri de politie pe strazi in noptile cu luna plina.
       Unul dintre promotorii de data recenta ai corelatiei intre luna plina si comportament a fost psihiatrul Arnold Lieber. Acesta argumenteaza efectul Lunii prin faptul ca patru cincimi din corpul uman sunt formate din apa. Prin urmare, deoarece Luna afecteaza mareele, este plauzibil ca ea sa afecteze, de asemenea, creierul. Argumentul este insa foarte fragil si poate fi usor demontat. In primul rand mareele nu sunt influentate de fazele lunii, adica de cat de vizibila este luna de pe Pamant, ci de distanta la care aceasta se afla fata de Pamant. In al doilea rand, forta gravitationala pe care o exercita Luna asupra noastra (caci despre aceasta vorbim cand ne referim la presupusa influenta a lunii pline) este atat de mica incat nu face niciun fel de diferenta.
      In ceea ce priveste influenta lunii pline asupra comportamentului, cele peste 100 de studii stiintifice realizate pana acum pe aceasta tema par sa conduca la o concluzie. Marea majoritate a studiilor au obtinut rezultate negative in ceea ce priveste corelatia dintre luna plina si comportamentele ciudate sau incidenta crescuta a unor evenimente. Au existat, desigur, si studii cu rezultate pozitive in privinta corelatiei mai sus amintite insa, la o analiza mai atenta, s-au descoperit diverse vicii de procedura dupa a caror indepartare corelatia a devenit negativa. Un astfel de studiu cerceta ipoteza conform careia accidentele rutiere sunt mai frecvente in noptile cu luna plina. Ipoteza a fost confirmata, insa, mai tarziu, s-a constatat ca nu se tinuse cont de faptul ca, pe durata studiului, noptile cu luna plina cazusera mult mai des la sfarsit de saptamana, cand este mai mult trafic.
      Prin urmare, niciun studiu nu a reusit sa probeze aceasta teorie. Insa, cum adesea este foarte dificil sau chiar imposibil ca stiinta sa demonstreze ca ceva NU exista, sustinatorii efectului Lunii pot sustine, in continuare, ca fenomenul va fi, la un moment dat, confirmat stiintific.
       Un lucru este cert si anume ca, daca efectul Lunii exista, intensitatea lui este atat de mica incat il face sa fie lipsit de semnificatie.
     Ramane totusi intrebarea de ce atat de multi oameni inteligenti si educati sunt convinsi de existenta acestui fenomen? Exista cel putin doua motive. 
       In primul rand, studiile psihologice au relevat ca suntem cu totii inclinati catre un alt fenomen, numit corelatie iluzorie. Aceasta inseamna sa identifici o legatura intre doua evenimente acolo unde aceasta legatura nu exista. Este un miraj statistic. Aceasta eroare se refera la faptul ca atunci cand un eveniment ne confirma ipotezele, ii dam mai multa importanta si ni-l reamintim mai usor. Cand insa un eveniment ne infirma ipotezele, tindem sa-l ignoram sau sa-l interpretam in directia ipotezelor noastre. Astfel, atunci cand este luna plina si se intampla un eveniment neobisnuit, este foarte probabil sa ne amintim si sa le spunem si altora despre el. Daca insa nu se intampla nimic neobisnuit, pur si simplu ignoram acest lucru.
     O a doua explicatie tine mai mult de conjunctura, insa este la fel de interesanta. Inainte de aparitia iluminatului stradal, lumina puternica a lunii pline le tulbura somnul oamenilor care nu aveau adapost si traiau sub cerul liber, inclusiv pe al celor cu tulburari mentale care se aflau in aceasta situatie. Cum deprivarea de somn deseori declanseaza un comportament straniu, iesit din comun, la persoanele cu anumite afectiuni psihologice, in special la cei cu afectiune bipolara (maniaco-depresiva) sau cu epilepsie, luna plina ar fi putut fi legata, la un moment dat, de un nivel crescut al comportamentelor bizare. In zilele noastre, aceasta corelatie nu mai este valabila, cel putin in orasele mari unde iluminatul stradal anuleaza efectul luminos al lunii pline, insa mitul s-a perpetuat de-a lungul vremii.
       In concluzie, mitul nu este sustinut de dovezi stiintifice si, prin urmare, este unul fals.
Psiholog - Psihoterapeut
Iris Gogorici

Criza varstei de 40 de ani

    Majoritatea oamenilor ar atribui acestei “crize a varstei mijlocii” faptul ca un barbat de 40-45 de ani isi paraseste nevasta pentru o tanara de 20 de ani, isi cumpara masina sport pe care a visat-o toata viata, isi da demisia si pleaca intr-o calatorie in jurul lumii si altele asemenea. Acesta criza a varstei mijlocii este vazuta ca o perioada de indoiala fata de propria persoana si de turbulente dramatice, cand individul incepe sa se confrunte cu mortalitatea, cu declinul fizic si cu sperantele neimplinite.
       Sintagma “criza varstei mijlocii” a fost inventata in 1965 de Elliott Jaques, care a folosit-o pentru a descrie incercarile compulsive de a ramane tanar si de a sfida realitatea mortii, incercari pe care le-a observat la artistii si compozitorii de varsta mijlocie. De atunci, ideea unei perioade de tranzitie nelinistitoare, prin care oamenii trec la varsta mijlocie, s-a inradacinat atat de bine in constiinta publica incat, in 1994, 84% dintre tinerii anchetati erau convinsi de iminenta unei crize la mijlocul vietii.
      Internetul si nenumarate carti furnizeaza sfaturi si solutii pentru a ajuta oamenii sa faca fata atat propriilor crize ale varstei mijlocii, cat si celor ale partenerilor. Apropos, femeile nu sunt imune la aceste angoase ale mijlocului vietii. Exista si site-uri speciale unde cei care au trecut prin aceasta criza isi impartasesc experientele si ofera sfaturi de viata.
     Succesul acestei sintagme in randul publicului s-ar putea datora si unei farame de adevar. Psihologul Erik Erikson a observat ca, la varsta adulta de mijloc, majoritatea oamenilor se lupta sa gaseasca o directie, un inteles si un scop in vietile lor. Erikson a exagerat prevalenta crizei la varsta mijlocie, insa a avut dreptate asupra faptului ca unii oameni traiesc experienta unei indoieli profunde fata de propria persoana in anii intermediari ai vietii.
       Totusi, oamenii isi reevalueaza tintele si prioritatile si trec prin experienta unor crize in fiecare deceniu al vietii.
       In ceea ce priveste experientele despre care se crede ca ar fi caracteristice varstei de la mijlocul vietii, cum ar fi divortul, schimbarea locului de munca, cumpararea unei masini sport, este mai probabil ca acestea sa se produca, in realitate, inainte de varsta mijlocie. De exemplu, in Statele Unite, oamenii divorteaza prima data in jurul varstei de 33 de ani, barbatii, si in jurul varstei de 31 de ani, femeile. Apoi, cand oamenii isi cumpara, la 40 de ani, masina visurilor, asta ar putea avea mai degraba legatura cu faptul ca atunci isi permit finaciar acest lucru, decat cu criza varstei mijlocii.
       Mai mult, studiile cultural-comparative nu furnizeaza niciun fundament pentru ideea ca varsta mijlocie este o perioada in mod special stresanta si dificila, ba chiar reprezinta o perioada de functionare psihologica de varf.
        In concluzie, mitul este unul fals astfel incat, daca doriti sa faceti schimbari radicale in viata dumneavoastra sau sa va cumparati o masina sport, nu este niciodata prea devreme si nici prea tarziu sa faceti acest lucru.

Psiholog - Psihoterapeut
Iris Gogorici

Cuvintele care "ne stau pe limba" - Tip of the tongue phenomenon

        Ne-am confruntat cu totii, si nu odata, cu situatia in care nu ne putem aminti un cuvant, chiar daca avem impresia ca ne sta pe varful limbii. E enervant, nu? 
       Sa vedem cum functioneaza fenomenul si ce ne-ar putea ajuta, totusi, sa ne amintim aceste cuvinte care ne scapa.


     Procesul de amintire este unul automat; accesarea informatiei din memorie, ca raspuns la actiunea unui stimul, reprezinta acea parte a memoriei care este automata. Mai simplu, un anumit stimul va genera un raspuns automat. Spre exemplu, mersul pe bicicleta, scrierea propriului nume etc.
      Insa memoria nu functioneaza intotdeauna perfect; se intampla cateodata sa dea rateuri, ceea ce ne face sa comitem greseli sau sa depunem eforturi pentru a ne aminti informatia de care avem nevoie.
     Fenomenul “cuvantului care ne sta pe limba” este un exemplu interesant de rateu al memoriei. Acest fenomen universal are doua caracteristici definitorii: inaccesibilitatea si sentimentul de iminenta. Chiar daca nu ne putem aminti un cuvant, avem sentimentul ca acesta ne sta pe varful limbii. 
       Unii cercetatori au sugerat ca amintirea “zgomotului”, a “sunetului” pe care cuvantul respectiv il produce este la fel de importanta sau, in unele cazuri, chiar mai importanta decat amintirea semnificatiei sale. Este suficient uneori sa auzim un cuvant apropiat de cel pe care il cautam, pentru a ni-l reaminti sau sa ne concentram mai degraba pe a ne aminti sunetul respectivului cuvant decat pe amintirea semnificatiei acestuia. Aceasta concluzie decurge din ipoteza emisa de unii cercetatori, conform careia fenomenul apare datorita slabelor conexiuni dintre intelesul unui cuvant si sunetul produs de acesta, conexiuni care devin mai puternice daca respectivul cuvant este folosit frecvent.
Bineinteles ca fiecare incercam diverse metode pentru a depasi blocajul, care poate fi foarte frustrant. Unii iau la rand literele alfabetului sau incearca sa produca in minte o imagine relevanta, altii ii intreaba pe cei din jur, fiecare incearca in stilul personal. Alteori, cuvantul ne vine in minte spontan, fara niciun motiv aparent. Ar exista totusi un motiv, respectiv acela ca auzirea sau pronuntarea unui sunet, similar cu cel al cuvantului cautat, genereaza amintirea brusca a acestuia.
        Un lucru curios, relevat de cercetari, este acela ca oferirea de indicii ajutatoare are, uneori, efect negativ. Cand persoana isi acceseaza memoria, tot ceea ce isi poate aminti este indiciul care i-a fost oferit si acest lucru ii saboteaza demersul.
    Un studiu publicat de cercetatorii americani James & Burke in “Jurnalul de psihologie experimentala” a explicat ca experientele de genul “cuvant ce ne sta pe limba” se inmultesc atunci cand unele cuvinte nu sunt folosite in mod regulat si se multiplica pe masura inaintarii in varsta. Pentru a ameliora “recuperarea” acestor cuvinte este important sa nu ne lasam memoria sa “rugineasca”. Se recomanda utilizarea limbajului, lectura si rezolvarea de cuvinte incrucisate de-a lungul intregii vieti. Cu cat folosim mai mult limbajul si intalnim mai multe cuvinte noi, cu atat cresc sansele de a retine si de a reproduce aceste cuvinte atunci cand imbatranim.
In incheiere, sa vedem ce am invatat:
  • fenomenul “cuvantului care ne sta pe varful limbii” este unul universal
  • un studiu a relevat faptul ca, din 51 de limbi studiate, 45 foloseau cuvantul “limba” in descrierea acestui fenomen
  • fenomenul apare frecvent, cam odata pe saptamana, insa frecventa sa creste odata cu inaintarea in varsta
  • adesea fenomenul apare cand este vorba despre nume proprii si, tot adesea, ne putem aminti prima litera a cuvantului; ne putem aminti diverse detalii referitoare la o persoana, insa ne este imposibil sa ne amintim numele persoanei
  • si, vestea buna, in 50% dintre cazuri reusim, in cele din urma, sa ne amintim cuvantul cautat.
Psiholog - Psihoterapeut
Iris Gogorici

Prenumele ne influenteaza viata

     Ati auzit, probabil nu odata, spunandu-se ca prenumele pe care il purtam ne influenteaza existenta. Se pare ca este adevarat, prenumele influentand mai multe aspecte ale vietii noastre.
    In ceea ce priveste prietenia, frumusetea si statutul social, se pare ca oamenii considera mai atragatoare fetele care poarta un prenume dragut. In privinta influentei prenumelui asupra rezultatelor scolare, studierea a peste 20.000 de dosare scolare a aratat ca acei copii care purtau prenume mai des intalnite aveau note mai bune decat cei cu prenume rare, acest lucru avand legatura cu faptul ca profesorii sunt sensibili la prenume si dau note putin mai mari elevilor cu prenume frecvent intalnite.
     Stima de sine (adica modul in care fiecare dintre noi ne apreciem propria persoana), pare a avea si ea legatura cu prenumele. Studiile arata ca oamenii carora nu le place prenumele cu care i-au inzestrat parintii au stima de sine cea mai scazuta. Nu se stie insa daca oamenii care se subestimeaza au tendinta de a-si percepe numele in sens negativ, sau daca faptul ca au un prenume care nu le place ii conduce la a se devaloriza.
   Concluziile a numeroase studii confirma teoria conform careia prenumele ne influenteaza viata. S-a demonstrat ca in special dimensiunea referitoare la raritatea/frecventa prenumelui sta la originea diferentelor importante in modul in care ceilalti ne percep. Oamenii par sa prefere prenumele curente in locul celor rare, fapt care, la randul lui, poate influenta, de exemplu, numarul de prieteni pe care un copil il va avea. Cauza o constituie, probabil, “efectul de simpla expunere” - cu cat suntem mai des confruntati cu un stimul, cu atat il gasim mai agreabil. Din acest motiv, prenumele cele mai frecvente/comune sunt evaluate cel mai favorabil. Exista insa posibilitatea ca si alte mecanisme sa fie implicate. De exemplu, daca unui copil i s-a spus toata viata ca are un prenume ciudat sau caraghios, este foarte probabil ca acest lucru sa aiba o influenta asupra comportamentului si parcursului sau in viata.
       S-ar parea ca exista si o corelatie intre raritatea prenumelui si incidenta afectiunilor psihiatrice, in sensul in care copiii cu prenume rare au mai multe probleme psihiatrice grave decat cei cu prenume frecvente. Daca intr-adevar exista aceasta corelatie, nimic nu ofera indicii despre sensul in care functioneaza aceasta legatura. Simplul fapt de a avea un prenume rar antreneaza tulburari sau parintii care dau prenume neobisnuite copiilor sunt si cei mai patogeni? Unii cercetatori cred ca excentricitatea unui prenume este rezultatul excentricitatii familiei, ceea ce poate explica anumite dificultati de adaptare sociala si, deci, probleme sau tulburari ulterioare.
       In concluzie, mitul este unul adevarat, asa ca aveti grija cum va numiti copiii caci, cu siguranta, acest lucru le va influenta viata.
Psiholog - Psihoterapeut
Iris Gogorici

16 December 2011

De ce suntem gelosi?

    Cine nu a fost, macar odata in viata, gelos? Cine spune ca nu a incercat acest sentiment niciodata, cu siguranta nu spune adevarul. Dar de ce suntem gelosi?
    Stim deja ca femeile si barbatii folosesc criterii diferite atunci cand isi aleg partenerii. Inainte de a se angaja intr-o relatie pe termen lung, femeile vor evalua statutul social al barbatilor. Bineinteles ca nu este singura dimensiune de care vor tine seama dar, va avea importanta. Ma rog, pentru unele femei, as adauga eu, doar aceasta dimensiune conteaza. De ce se focuseaza femeile pe acest aspect, de ce este pentru ele mai important statutul social decat pentru barbati? Pentru ca un “barbat dominant” social va putea furniza familiei, si in special progeniturilor, resurse suficiente. Barbatii se vor afla deci in concurenta sexuala pe aceasta baza. Prin urmare, ei vor fi foarte atenti la statutul rivalului in caz de tentativa de seducere a partenerei.


     Barbatii in schimb, mai mult decat femeile, acorda o atentie deosebita aspectului fizic al unei viitoare partenere. Se presupune ca, inca din vremuri stravechi, frumusetea femeilor le-a servit barbatilor drept semnal pentru a deduce fertilitatea lor. In consecinta, femeile vor fi foarte vigilente la frumusetea rivalelor lor, frumusete la care barbatii sunt foarte sensibili.
    Psihologii au remarcat ca exista doua feluri de infidelitate, “sexuala” si “sentimentala”, care antreneaza sentimente de gelozie diferite. In cazul infidelitatii sexuale, apar mai degraba reactii ca tristetea, respingerea, furia si sentimentul tradarii. In cazul infidelitatii sentimentale apar nelinistea, neincrederea si sentimentul amenintarii.
     Chiar daca sunt diferite si genereaza reactii diferite, ambele tipuri de gelozie au aceeasi functie: sa ne protejeze relatia, pentru a-i pastra exclusivitatea. Reactionand la potentialele infidelitati ale partenerului, nu facem altceva decat sa prevenim pierderea acestuia. Bineinteles, vorbim aici de cazul geloziei care se inscrie in limitele normalului, si nu de gelozia patologica, dusa la extrem.
       In general, barbatii sunt mai gelosi atunci cand sunt inselati sexual iar femeile atunci cand sunt inselate sentimental. Si aici explicatia o gasim tot in teoria evolutiei. Barbatul are si va avea intotdeauna o problema de incertitudine in ceea ce priveste paternitatea progeniturii sale, iar atunci cand partenera il inseala sexual, probabilitatea ca progenitura sa nu fie a sa, creste amenintator. Prin urmare, este foarte posibil ca gelozia masculina sa fie un mecanism arhaic care are menirea de a impiedica implicarea partenerei in relatii sexuale cu alt barbat, pentru a limita acest risc.
      In cazul femeilor, lucrurile stau diferit, riscul mai mare fiind acela de a trebui sa imparta resursele partenerului cu o alta femeie si, chiar mai amenintator, de a fi parasite pentru alta. Cum barbatii sunt capabili sa aiba relatii sexuale cu femei fara investitii sentimentale sau cu investitii minime la toate nivelurile, evidenta unei legaturi emotionale, a unei investitii mai mari decat de obicei la nivel sentimental, intre partener si o alta femeie, este un indicator fiabil al riscului de pierdere a partenerului. Prin urmare, femeile sunt foarte geloase atunci cand partenerii lor comit infidelitati sentimentale.
       Si, ca ultima mentiune, trebuie spus ca toate motivatiile de mai sus, tot acest mecanism nu este, in general, constient ... dar functioneaza!

Iris Gogorici
Psiholog - Psihoterapeut

Ce sunt afectiunile psihosomatice?

    Boala sau afectiunea psihosomatica este o boala somatica, considerata a fi cauzata de factori psihologici. Mai clar, o boala cu manifestari la nivel fiziologic, a caror cauza nu poate fi regasita la acest nivel si al carei factor etiologic semnificativ este cel psihologic. In cazul acestor afectiuni, investigatiile medicale nu identifica o cauza fiziologica si, prin urmare, afectiunea este atribuita unor cauze psihologice.


      Printre cele mai celebre, daca putem spune asa, tulburari psihosomatice se numara: tulburarile de alimentatie, anorexia nervosa constituind paradigma acestor tulburari; durerile cronice (cefaleea de tensiune, migrenele, durerile de spate, poliartrita cronica); tulburarile de somn; astmul bronsic; unele alergii (febra de fan) si unele afectiuni dermatologice (urticarii, eczeme, psoriazis); ticurile si spasmele; simptome vestibulare (ameteli, tinitus); boli ale sistemului gastro-intestinal (esofagita de reflux, colonul iritabil); hipertiroidismul; boli ale sistemului cardio-vascular; tulburarile de vorbire (balbismul); tulburarile sexuale functionale; alcoolismul etc.
       In consecinta, somatizarea conflictelor intrapsihice reprezinta tendinta de a trai si de a comunica suferinta psihica in forma unor simptome fizice si de a cere ajutor pentru acestea. Fenomenul somatizarii este frecvent, reprezentand 30-40% dintre pacientii medicali, iar somatizarea constituie una dintre cele mai costisitoare comorbiditati.
       Aspecte caracteristice pacientilor cu afectiuni psihosomatice:
               1. Credinta pacientilor ca probleme lor au o cauza organica
               2. Inradacinarea unor convingeri exagerate, deformate, despre problemele lor
               3. Perceperea dramatizata a problemelor somatice
              4. Tendinta de a mentine, prin factori psihologici, problemele somatice, chiar daca acestea au avut initial o cauza fizica.
    Schema de abordare a psihosomaticii era initial una simplista: odata cu recunoasterea, constientizarea conflictului intrapsihic, tulburarea, simptomul somatic poate fi rezolvat. Pe scurt, descoperi cauza, deci poti inlatura efectul. Aceasta reprezinta una dintre cele frecvente erori: convingerea ca, daca a fost stabilita etiologia emotionala a unui caz, ingrijirea medicala somatica devine inutila si pacientul poate fi trimis la un psiholog sau psihiatru. Aceasta convingere reprezinta reversul celei conform careia daca un pacient prezinta simptome somatice, cazul sau este exclusiv de competenta medicului. Psihosomatica nu mai este insa in zilele noastre atat de simpla precum preceptele freudiene, ci se refera la o abordare holistica complexa, interdisciplinara, reprezentand chiar domeniul interdisciplinar de electie pentru psihiatri, psihologi, medici internisti si endocrinologi. 
        Problemele somatice in care se implica in mod semnificativ componenta psihologica, presupun interventia psihoterapeutica, unul dintre obiectivele psihoterapiei fiind acela de a recrea asteptari mai realiste celor care sufera. Psihoterapia centrata pe factorii emotionali specifici, cu semnificatie etiologica, reprezinta un demers pe termen lung si trebuie corelata cu restul ingrijirilor medicale.
      Psihoterapia este, de asemenea, necesara in probleme in care perturbarile mentale sunt prioritare in raport cu simptomele observabile si apar ca o hipersensibilitate si hiperreactivitate la senzatiile corporale normale. Aceasta constituie o categorie distincta a sindroamelor psihosomatice, din care enumeram: ipohondria (preocuparea persistenta, incarcata de anxietate, cu privire la posibilitatea de a avea o boala grava, desi conditia fizica nu o justifica decat in relativa masura); somatizarea (pacientul are plangeri somatice minore si se considera bolnavicios); dureri idiopatice (preocuparea constanta fata de durere); conversia isterica (acuzele fizice nu au reflectare intr-o perturbare somatica obiectiva).
        De mentionat ca in bolile organice grave este adesea necesar sa ne concentram mai intai asupra simptomelor evidente si sa restrictionam psihoterapia la o abordare de tip suportiv.
       Abordarea psihosomatica (APS) a bolnavului de catre medic presupune o viziune integrativa (holistica) asupra actului medical considerat dintr-o dubla perspectiva: cea medicala propriu-zisa si cea psihologica, specifica oricarei relatii interpersonale. APS consta, in esenta, in introducerea in cadrul examenului clinic, in special la nivelul anamnezei, a unor elemente de investigatie asupra rolului factorilor psihici in dinamica bolii (alaturi de ceilalti agenti etiologici).
Psiholog - Psihoterapeut
Iris Gogorici

Contrariile se atrag

    Foarte multi oameni sunt convinsi ca este foarte probabil ca indivizii care sunt diametral opusi in ceea ce priveste personalitatea, convingerile si aspectul, sa fie atrasi unii de altii. Termenul tehnic pentru atractia contrariilor este complementaritate. In celebra carte “Opposites Attract”, scriitorul Tim Lahaye informa cititorii ca “doi oameni cu acelasi temperament aproape niciodata nu se vor casatori. De ce? Pentru ca temperamentele asemanatoare se resping, nu se atrag”.


       Si totusi, in psihologia populara exista atat zicala “contrariile se atrag”, dar si aceea ca “cine se-aseamana se-aduna”. Sa vedem care dintre cele doua zicale este mai bine sustinuta de dovezi stiintifice.
     Cercetarile demonstreaza ca, atunci cand vine vorba de relatii interpersonale, opusele nu se atrag. In schimb, homofilia (tendinta oamenilor asemanatori de a fi atrasi unul de altul), si nu complementaritatea, reprezinta mai degraba regula.
    Foarte multe studii demonstreaza faptul ca este mai probabil ca oamenii cu trasaturi de personalitate asemanatoare sa fie atrasi unii de altii, decat cei cu trasaturi de personalitate complet diferite. Spre exemplu, oamenii cu personalitate de tip A (cei impulsivi, competitivi, calculati si ostili), prefera parteneri tot cu personalitate de tip A, in vreme ce tipul opus de personalitate este cautat de cei cu personalitate de tip B. Aceleasi reguli se aplica si prieteniei. Este mult mai probabil sa ne petrecem timpul alaturi de oameni cu trasaturi de personalitate similare, decat diferite de ale noastre. 
        Asemanarile in ceea ce priveste trasaturile de personalitate nu reprezinta doar un bun factor de predictie al atractiei initiale, ci si al stabilitatii si fericirii conjugale. Prin urmare, daca sunteti o persoana imprastiata, dezordonata, cel mai bine va fi, probabil, sa va gasiti un partener care sa nu fie obsedat de curatenie si ordine.
        Desi, din punct e vedere stiintific, mitul este unul fals, este totusi posibil sa existe undeva o farama de adevar, deoarece cateva diferente interesante intre parteneri pot condimenta o relatie. A fi cu cineva care vede totul exact la fel si care este de acord cu noi in toate privintele poate fi reconfortant, dar plictisitor. Totusi, pana cand cercetarile vor testa aceasta ipoteza a “oamenilor asemanatori, cu cateva diferente ici si colo, care se atrag”, ramanem la versiunea, testata stiintific, conform careia contrariile nu se atrag.

Psiholog - Psihoterapeut
Iris Gogorici

14 December 2011

Six Degrees Of Separation - Mit urban sau realitate stiintifica?

      Daca este sa dam crezare experimentului intreprins de Stanley Milgram in 1967 si celor care i-au urmat, se pare ca lumea este intr-adevar mica. De aceea sintagma “six degrees of separation” mai este folosita si ca sinonim pentru teoria “it’s a small world” (“lumea este mica”).
     Ce spune mitul? Spune ca fiecare dintre noi se afla, in medie, la sase pasi distanta de orice persoana de pe pamant pe care vrea sa o cunoasca.
   Pe principiul “prietenul prietenului unui prieten ...”, fiecare doi oameni pot fi conectati prin intermediul a alti sase sau mai putini. Asta inseamna ca suntem la un grad distanta de toti cei pe care ii cunoastem, la doua grade distanta de toti cei pe care cunostintele noastre ii cunosc, si tot asa ...
      Ideea a pornit de la un studiu realizat in anii ’60 de Stanley Milgram si Jeffrey Travers, studiu care consta in a cere unui numar de 296 de persoane din Nebraska si Boston, Statele Unite, sa trimita o scrisoare, prin intermediul cunoscutilor, unui broker de bursa din Boston. Majoritatea subiectilor au esuat sa duca la bun sfarsit sarcina, doar 64 dintre  ei reusind sa faca scrisoarea sa ajunga la destinatie. Media numarului de persoane pe care cei 64 care au reusit le-au folosit pentru a expedia scrisoarea a fost de 6,2. Rata mare de esec a subiectilor a facut ca rezultatele studiului sa fie puse sub semnul intrebarii. Tot un punct slab al studiului il constituia si faptul ca toti subiectii erau din Statele Unite. Ce s-ar fi intamplat daca experimentul ar fi fost extins la nivelul intregii planete?
     Ideea studiului a fost reluata, in 2003, de cercetatorii de la Columbia University, de data aceasta la scara globala. Mai mult de 24.000 de voluntari, mai exact 24.163, au incercat sa trimita un e-mail, prin intermediul cunoscutilor, uneia dintre cele 18 persoane-tinta din 13 tari. Doar 384 din cele 24.163 de incercari au fost duse la bun sfarsit, iar umarul mediu de pasi a fost de patru. Folosind metode statistice, cercetatorii au estimat ca media numarului de pasi, in cazul in care toate incercarile ar fi fost duse la bun sfarsit, ar fi fost intre cinci si sapte pasi. Insa, era doar o estimare.
      Un alt studiu, avand ca obiect comunicarea electronica si dispunand de o baza de date de 30 de miliarde de conversatii electronice intre 180 de milioane de oameni din intreaga lume, a concluzionat ca fiecare doi oameni sunt separati, in medie, de alti 6,6 oameni. Procentul de perechi de subiecti conectate prin sapte sau mai putine legaturi a fost de 78%. Asta inseamna ca fiecare dintre noi este conectat de un alt individ de pe aceasta planeta printr-un lant de sapte sau mai putine cunostinte. [Din procentul ramas, de 22%, unele perechi erau separate si de 26 de legaturi.]
       Baza de date aflata la dispozitia studiului a fost constituita dint toate IM-urile (instant messages) de pe Microsoft Messenger, din luna iunie 2006, asta reprezentand cam jumatate din traficul de mesaje instant din intreaga lume la data respectiva.
      Ca urmare a acestui studiu, sintagma ar trebui schimbata din “six degrees of separation”, in “seven degrees of separation”.
       Desi si acest studiu are minusurile sale (Messengerul este folosit mai intens in America de Nord, in Europa, in Japonia si in regiunile de coasta ale restului planetei; nu stim daca utilizatorii de Messenger sunt la fel de sau in acelasi fel conectati ca si restul umanitatii), este cea mai complexa cercetare care s-a intreprins pana acum pentru confirmarea sau infirmarea “mitului”.
       La ce ne foloseste sa stim cat de conectati suntem? Rezultatele ar putea fi folosite de catre organizatiile politice, in actiunile caritabile, in cautarea persoanelor disparute etc.



Iris Gogorici
Psiholog - Psihoterapeut

23 November 2011

Lenea sociala sau de ce unde-s doi puterea scade ...

    Bucurestiul este celebru pentru Casa Poporului, Arcul de Triumf si alte obiective istorice, dar si pentru omniprezentele echipe de muncitori care stationeaza meditativi, zile in sir, pe marginea unei gropi. Va ganditi, probabil, justificat din punct de vedere logic, ca atunci cand de indeplinirea unei sarcini se ocupa mai multe persoane, durata operatiunii va fi redusa iar performanta crescuta.
     Nimic mai neadevarat! Din pacate, cercetarile efectuate asupra muncii colective au relevat ca randamentul muncii colective nu este direct proportional cu numarul de executanti: performanta unui individ in efectuarea unei sarcini este mai slaba atunci cand o realizeaza impreuna cu alte persoane. Acest fenomen a fost denumit de catre cercetatori “lene sociala”.
      Devine individul lenes atunci cand lucreaza in grup? Este ceea ce tind sa demonstreze numeroase studii efectuate pe aceasta tema: performanta colectiva ramane inferioara sumei performantelor obtinute individual, de fiecare membru al grupului.
    De ce se intampla asta? Au fost avansate diverse ipoteze pentru explicarea fenomenului, insa cert este ca lenea sociala apare atunci cand sarcinile colective sunt simple si cand nu se poate spune cu precizie cine si ce a facut. In astfel de situatii individul nu este motivat, pentru ca se afla in imposibilitatea de a-i fi recunoscute meritele individuale in caz de buna performanta. Din acest motiv, presiunea in directia depunerii de efort, se va diminua. Iar atunci cand munca este dirijata de o persoana care da ordine, impactul acestei persoane va fi diluat direct proportional cu numarul persoanelor prezente. Prin urmare, puterea celui care comanda scade pe masura ce numarul celor comandati creste.
      Va surprinde ca rezultatele studiilor stiintifice infirma ceea ce vi s-a spus intotdeauna, si anume ca munca in echipa este superioara si preferabila celei individuale? Daca da, nu disperati! Prezenta unei alte persoane nu are intotdeauna un efect negativ asupra performantei individuale. Insa despre asta vom vorbi intr-un articol viitor.


Iris Gogorici
Psiholog - Psihoterapeut


07 November 2011

Activitatea sexuala cu o frecventa sub limitele normale sau lipsa acesteia, ne afecteaza sanatatea

         Va intrebati poate ce inseamna “limite normale” si aveti dreptate sa ridicati aceasta problema. Bineinteles ca limitele normale si le stabileste fiecare insa, din punct de vedere statistic, normalul arata in felul urmator:
Pentru categoria de varsta 20 ani frecventa actelor sexuale este de 148 ori/an
Pentru categoria de varsta 30 ani frecventa actelor sexuale este de 110 ori/an
Pentru categoria de varsta 40 ani frecventa actelor sexuale este de  78 ori/an
Pentru categoria de varsta 50 ani frecventa actelor sexuale este de  61 ori/an
Pentru categoria de varsta 60 ani frecventa actelor sexuale este de  61 ori/an

       
       De mentionat ca acestea reprezinta medii. Unii dintre subiectii de 65 de ani intervievati faceau sex de sase ori pe saptamana, in vreme ce unii de 20 de ani nu facusera sex niciodata. Insa acestea sunt mai degraba exceptii.
       Revenind insa la mitul nostru, nu exista neaparat dovezi care sa sustina faptul ca lipsa de sex cauzeaza sanatatii, iar parerile in acest sens sunt impartite. Exista insa impresionant de multe dovezi ale faptului ca sexul este benefic sanatatii.
     Spre exemplu, sexul creste nivelul testosteronului, ceea ce contribuie la intarirea oaselor si a muschilor, si furnizeaza colesterol de buna calitate. De asemenea, endorfinele, care sunt calmantele naturale ale organismului, sunt declansate in timpul actului sexual si ajuta la reducerea durerilor, energizeaza si sunt eficiente in cazul artritei. Probabil de aici si vorba romaneasca “sexul este aspirina saracului”.
     Alte beneficii sunt generate de hormonul DHEA (dehidropiandrosteron), care este eliberat de organism cu putin timp inaintea orgasmului si care imbunatateste perceptia, intareste sistemul imunitar, inhiba dezvoltarea tumorilor si intareste oasele.
      La femei, in timpul actului sexual este eliberata o cantitate mare de oxitocina iar nivelul estrogenului creste si el. Estrogenul se afla in stransa legatura cu rezistenta oaselor si cu sanatatea sistemului cardiovascular la femei.
        Efectul hormonilor degajati de organism in timpul actului sexual este de protectie a inimii si de prelungire a vietii. In concluzie, mai mult sex inseamna o viata mai lunga si un nivel mai scazut de stres.
Psiholog - Psihoterapeut
Iris Gogorici

02 November 2011

Rugaciunile vindeca?

    Multi oameni cred ca rugaciunile adresate unei Fiinte Superioare au puterea de a vindeca insa, desi s-au efectuat nenumarate studii pentru a verifica aceasta credinta, niciunul dintre ele nu a putut dovedi acest lucru. 
     In "Dictionarul Diavolului", Ambrose Pierce definea rugaciunea astfel: “Rugaciunea? Sa ceri ca legile universului sa fie anulate pentru un singur petent care se declara nevrednic”.
      In Statele Unite, 95% din populatie crede in Dumnezeu, iar 80% se roaga regulat si sunt convinsi ca Dumnezeu actioneaza prin intermediul medicilor. Un studiu, efectuat pe un esantion de 1.000 de adulti americani, arata ca 790 (adica un procent urias) dintre acestia erau convinsi ca o credinta puternica poate ajuta la vindecarea unei boli. 
     Cu siguranta exista o legatura intre gradul de religiozitate si starea de sanatate. De exemplu, studiile efectuate au aratat ca unele grupuri religioase (cum ar fi mormonii, preotii catolici, etc.) sunt mai sanatoase si traiesc mai mult. Rezultatele nu sunt deloc surprinzatoare, mai ales daca tinem cont de faptul ca apartenenta la astfel de grupuri este conditionata de conformarea la anumite standarde, majoritatea acestora fiind asociate cu riscuri semnificativ mai mici asupra starii de sanatate, ca de exemplu renuntarea la fumat si alcool, respectarea posturilor, renuntarea la carne in unele cazuri etc.
     Exista, de asemenea, studii care arata ca practica yoga sau atitudinea pozitiva, asociate cu tratamentul medicamentos, ne pot ajuta sa trecem mai usor peste anumite afectiuni, sa grabim vindecarea unor afectiuni sau sa tinem sub control afectiuni cronice. Prin urmare, este posibil ca pentru multi oameni religia sa genereze aceasta atitudine pozitiva care, la randul ei, sa ajute la vindecare.
    Concret insa, pana in prezent, legaturile stiintifice dintre religie, sanatate si spiritualitate sunt inca inconsistente si slabe.
        Poate ca, intr-o zi, un studiu va demonstra ca rugaciunile au, intr-adevar, puterea de a vindeca. Pana acum insa, nu exista un astfel de studiu, dar poate ca ar merita sa ne rugam pentru asta.

Iris Gogorici
Psiholog - Psihoterapeut

Ce este efectul placebo?

      Exista un proverb care spune ca medicamentele vindeca orice om caruia nu i-a fost scris sa moara.
      Fenomenul placebo este cunoscut si folosit de secole iar cuvantul placebo provine din limba latina si poate fi tradus, stricto sensu, prin voi placea sau, mai liber, voi fi placut (agreabil).
       Cuvantul placebo are sensul de agreabil, placut – in sens de promisiune – si deci poate defini asteptarea unui bolnav, cand i se da un medicament, la actiunea utila, placuta a acestuia (Bradu Iamandescu I. si Necula I., 2002).

      In dictionarul medical, acest fenomen este atributul oricărui medicament prescris unui bolnav in scopul de a-i face placere mai degraba decat de a-i fi util. Acest medicament poate fi o substanță de forma farmaceutica, dar neutra din punct de vedere farmaco-dinamic, folosita in scop terapeutic experimental.
        Exista doua forme de placebo:
Placebo inert - care se refera la o substanta inactiva farmacologic, cu un continut neutru;
Placebo activ - atunci cand se utilizează o pastila cu efecte farmacologice, dar care nu este considerata de medic ca avand un efect specific in cazul respectivei afectiuni.

Caracteristicile generale ale efectului placebo:
  • substanta administrata este inerta farmacodinamic;
  • efectul este simptomatic;
  • durata efectului este, de regula, scurta;
  • instalarea efectului este mai rapida decat a unei substante farmacodinamice active;
  • actiune nespecifica.
      „Efectul placebo” este un fenomen dinamic, cu multiple variabile, in care factori ca personalitatea, cognitia, conditionarea influenteaza organismul uman prin mecanisme inca putin clarificate. 
       Nu exista un consens in definirea termenilor de „placebo” si „efect placebo” dar, din variatele abordari existente, se poate afirma ca „placebo” este orice procedura terapeutica sau o componenta a acesteia despre care nu a fost demonstrat ca administrarea sa ar produce o activitate fiziologica sau psihologica specifica, menita sa imbunatateasca starea de sanatate a pacientului in cazul afectiunii tratate. 
    „Placebo” poate fi considerat si un tratament sau procedura terapeutica (inclusiv chirurgicala) care la momentul administrarii era considerat eficace pentru respectiva situatie medicala, desi ulterior studiile au aratat lipsa sa de eficienta.
Surprinzator pentru o substanta inofensiva, administrarea de placebo poate produce efecte secundare ce pot aparea sub forma dependentei de respectivul placebo, in special daca pacientul ajunge la convingerea interioara ca respectivul medicament ii este indispensabil. 
       Placebo imita caracteristici obiective si culturale ale produsului pe care il reprezinta: el imita relatia doza-raspuns a agentului activ (ex: doua pastile placebo au un efect mai bun decat o pastila, o capsula mai mare are un efect mai bun decat una mai mica, culoarea pastilei fiind si ea importanta); de asemenea, se pare ca injectiile placebo produc un efect mai bun decat pastilele placebo.
     Convingerile pacientului reprezinta un aspect dinamic, activ, semnificativ in cadrul complexului fenomen placebo, acest lucru incurajand ideea ca psihoterapia poate beneficia de efectul placebo poate mai mult decat alte terapii. Trebuie subliniat insa ca psihoterapia nu este un placebo.
      “Efectul placebo” nu este sinonim cu „raspunsul placebo”. 
     „Raspunsul placebo” sau „efectul placebo perceput” este orice schimbare care are loc dupa administrarea unui placebo, schimbare care se poate datora unor factori diversi (regresia catre medie, tratamente concomitente pe care pacientul nu a precizat ca le urmeaza, cursul natural al bolii, etc.). 
    Adevaratul „efect placebo” este acea portiune din raspunsul placebo ce nu s-ar fi manifestat daca placebo nu ar fi fost administrat.
      Conceptia conform careia, desi violeaza acordul consimtit, pacientul poate fi inselat in anumite aspecte ”nefundamentale” ale actului terapeutic, pare viabila la nivel abstract, insa la nivel practic, cum ar fi in cazul unei erori medicale, poate avea consecinte nedorite suportate in primul rand de pacient. Un pacient care realizeaza ca medicul a profitat de increderea sa (cu consecinte asupra sanatatii sale), cu greu va mai avea incredere in cadrele medicale. Acesta este marele pericol ce determina costuri umane si sociale: descoperirea inselarii poate duce la pierderea increderii, cu repercusiuni la un moment ulterior, intr-o situatie medicala ce necesita cu adevarat o mare incredere din partea pacientului.
     Prima substanta folosita ca Placebo este apa, numita pretentios aqua simplex, actiunea sa bazandu-se pe prestigiul profesional al medicului care prezenta acest medicament ca fiind foarte bun. Odata cu cresterea nivelului sociocultural al pacientilor, acestia nu au mai putut fi pacaliti usor si, din acest motiv, apa a trebuit sa fie sterilizata, imbuteliata in fiole si administrata.
    Un exemplu in acest sens il sonstituie administrarea injectiilor cu apa distilata in tratarea crizelor Charcot, ca si in cazul isteriilor functionale. In urma injectiilor cu apa distilata, simptomele dispareau pentru o anumita perioada de timp. Astazi se folosesc mai rar aceste metode de tratament.
Factorii de care depinde fenomenul placebo sunt:
  • Bolnavul – studiile au aratat ca unele persoane raspund prin manifestari clinice la administrarea unor substanțe neutre (persoanele placebosensibile sau placeboreactive reprezintă 1/3 din totalul populatiei). Alte persoane nu prezinta niciun fel de manifestari clinice la administrarea substantelor placebo, ele fiind numite persoane placebononreactive si reprezentand 2/3 din populatie.
  • Boala – cercetările au demonstrat ca efectul vizeaza indirect boala, substantele actionand asupra simptomelor si nu asupra etiopatogenezei.
  • Terapeutul si relatia sa cu pacientul – o relatie pozitiva intre cei doi intareste efectul placebo si invers. Efectul terapeutic al substantei depinde nu numai de increderea pacientului in medicamente, ci si de increderea medicului in substanta administrata.
  • Forma farmaceutica a medicamentului – observatiile clinice au aratat ca:
  1. substantele administrate sub forma de injectii sunt mai eficiente decat cele administrate oral
  2. substanțele administrate intravenos sunt mai eficiente decat cele administrate intramuscular
  3. pilulele au un efect placebo mai puternic decat solutiile, iar acestea sunt mai puternice decat tabletele
  4. substantele colorate sunt mai eficiente decat celelalte
  5. substantele sapide si mai ales cele amare sunt mai eficiente.
  • Spitalizarea – prestigiul stiintific al unitatii medicale, dotarea spitalului cu mijloace moderne, pregatirea profesionala si renumele celor ce lucreaza acolo, sporesc fenomenul placebo.
      Efectul placebo insoteste orice act terapeutic. El nu se limiteaza doar la actiunea unei substante farmacologice, ci se refera la orice diferenta intre rezultatul asteptat si rezultatul obtinut prin administrarea unui medicament.
    Remediile placebo, administrate intr-un context medical, au avut ca rezultat emeliorarea sau reducerea semnificativa a simptomelor intr-o gama larga de afectiuni ca alergiile, angina pectorala, astm, cancer, atac cerebral, depresie, diabet, enurezis, boala Meniere, migrene, scleroza multipla, nevroze, patologii oculare, Parkinson, schizofrenie, afectiuni dermatologice, ulcere etc.
      Un studiu recent  a aratat ca aprox. 60% dintre pacientii carora li s-a administrat remediu placebo, au obtinut rezultate semnificativ mai bune decat pacientii din grupul de control, carora nu li s-a administrat niciun remediu.

Iris Gogorici
Psiholog - Psihoterapeut